Povestile prietenilor nostri

Cum ai putut?
Autor: Jim Willis, 2001

Cand eram un catelus te binedispuneam cu impleticelile mele, te faceam sa razi. Ziceai ca sunt copilul tau si, indiferent de cate perechi de pantofi ti-am distrus, de cate perne am smotocit, am devenit prietenul tau cel mai bun. Cand eram ‘rau’, imi aratai degetul si ma intrebai ‘Cum ai putut?’. Apoi te uitai in ochi mei nevinovati, te cuceream si ma rostogoleai, ne jucam si ma mangaiai pe burtica. A durat ceva pana am invatat ca treburile se fac afara, dar eram primul tau catel si tu erai teribil de ocupat. Intr-un final am inteles, chiar daca nu ai stiut cum sa-mi spui, si, impreuna, am depasit barierele de comunicare. Imi amintesc noptile in care ma strecuram langa tine in pat si iti ascultam confidentele si visele secrete. Sa fiu langa tine era tot ce-mi doream, chiar si atunci cand pareai absent. Au fost clipele in care credeam ca viata e perfecta.

Am strans atatea amintiri placute alaturi de tine incat imi vor ajunge pentru mai multe vieti. Tin minte plimbarile lungi prin padure, alergatul prin parc, excursiile cu masina, imi amintesc inghetatele savurate impreuna (eu rontaiam cornetul, ‘inghetata nu-i buna pentru caini’, ziceai). Dupa-amiaza motaiam cumintel la soare asteptand sa vii acasa, oricat de tarziu apareai. Treptat, ai inceput sa petreci tot mai mult timp la serviciu, trebuia sa-ti cladesti o cariera. Ai inaintat in varsta si ai vrut sa-ti cauti pereche. Te-am asteptat cu rabdare, ti-am stat alaturi si te-am consolat cand veneai cu inima zdrobita. Nu ti-am judecat niciodata deciziile, nici chiar atunci cand erai si tu constient ca te inseli. Am suferit alaturi de tine, dar incercam sa ma arat vesel cand te intorceai acasa, imi doream sa te fac sa zambesti. Una dintre cele mai fericite zile din viata mea a fost cea in care ai adus-o acasa. Am stiut, de cum v-am vazut, ca ea este aleasa. Am mirosit ca nu prea iubeste cainii, dar nu mi-am facut probleme. Am primit-o in casa noastra, am indragit-o si am ascultat-o. Eram fericit pentru ca tu erai fericit. Pentru mine, doar asta conta. Apoi au aparut copilasii vostri. M-am bucurat ca si cum ar fi fost ai mei. Eram fascinat de culoarea lor rozalie, de mirosul lor, de scancetele firave. Voiam sa-i ingrijesc asa cum ii ingrijeati voi, doar ca va era teama sa nu-i ranesc. Asa ca imi petreceam timpul inchis in cealalta camera sau in cusca pe care mi-ai construit-o in curte. Stateam cu botul pe labe si visam cu ochii deschisi. Visam ca sunt cu voi langa puiutii vostri, ca suntem o familie mare si fericita. Numai eu stiu cum ii iubeam si cum imi doream sa fiu langa ei. Am ajuns ‘prizonierul iubirii’.

Dupa ce au mai crescut, le-am devenit prieten. Se agatau de blana mea, se sprijineau pe spinarea mea ca sa-si poata tine echilibrul pe picioarele lor micute. Imi bagau degetele in ochi, imi cercetau curiosi urechile, imi dadeau sarutari pe nas. Ma simteam la fel ca la inceput. Iubeam atingerile lor, ale tale erau din ce in ce mai rare. Simteam ca viata mea are din nou un rost. Simteam ca traiesc din nou. Am fost cel care le-a vazut primii pasi, asa ca am sters cu buretele toate suferintele. Am simtit ca rabdarea si stradaniile mele de a va fi pe plac au fost rasplatite. Ma strecuram in patul lor si le ascultam respiratia usoara, le vegheam visele asa cum faceam noi doi cand eram puiandru. I-as fi aparat cu pretul vietii mele daca ar fi fost nevoie.
A fost o perioada in care purtai fotografia mea in portofel si le povesteai tuturor cat de bine ne intelegeam. In ultimul timp, insa, ziceai doar ‘da, am caine’ si schimbai subiectul. Cand ti-a fost mai greu cu banii, jucariile mele si zgarda pe care o primeam in fiecare primavara au fost primele taiate de pe lista. La inceput am fost ’cainele tau’, acum eram ‘doar un caine’.

Ti s-a oferit apoi sansa de a te muta cu serviciul in alt oras, pentru un job mai bine platit. Trebuia sa locuiesti cu familia intr-un apartament in care animale de companie nu aveau voie. Ati hotarat sa faceti asta pentru ca era cel mai bine pentru ‘familie’. Uitasesi vremea in care eu ti-am fost singura ‘familie’. M-a incantat plimbarea cu masina pana la adapostul de animale. Odata ajunsi am simtit un miros ciudat, de caini, de pisici .... de frica. Parea un loc lipsit de speranta, un loc uitat pana si de bunul Dumnezeu. Ai completat documentele si le-ai spus tinerilor de acolo ‘stiu ca veti gasi o casa buna pentru el’. Au dat din umeri si au coborit privirea in pamant. Cunosteau greutatile cu care se confrunta un caine de varsta mijlocie, chiar si unul cu ‘acte’, asa ca nu au promis nimic. A trebuit sa-i rogi pe copii sa dea drumul zgarzii, apoi a trebuit sa le desfaci degetelele inclestate pe lesa. Tin minte cum strigau, cum te rugau, cum implorau "Nu, tati! Te rugam sa nu-i lasi sa ne ia cainele!" M-am ingrijorat pentru ei, pentru modul in care vor intelege viata si respectul pentru viata, prietenia, loialitatea, dragostea, responsabilitatea. Tu m-ai mangaiat usor pe cap, de bun ramas, mi-ai evitat privirea. Am plecat si eu capul in timp ce, politicos, ai refuzat sa pastrezi ca ultima amintire zgarda si lesa. Aveai o intilnire la care trebuia sa ajungi. Aveam si eu una ...

Apoi ai plecat. Tinerii s-au apucat sa puna la loc hartiile, spunand ca ar fi trebuit sa incerci sa-mi gasesti o familie care sa ma vrea. Unul dintre ei si-a intors capul si, in timp ce isi stergea lacrimile, a intrebat ‘Cum ai putut?‘ Nu vreau sa ma plang, sunt foarte draguti cu noi. Incearca sa-si faca timp pentru fiecare, sa ne aduca o raza de speranta, desi programul lor este foarte incarcat. Cu mancarea nu e problema, doar ca nu prea mai am eu pofta sa mananc. La inceput, in zilele de vizita, saream in fata sperand ca te-ai razgandit.. Speram sa fii printre oamenii care veneau sa adopte. Speram ca totul sa fi fost doar un vis urit. Cand mi-am dat seama ca nu se va intampla asta, am sperat ca printre vizitatori sa fie unul care sa ma placa, sa vrea sa fiu catelul lui, sa ma salveze. Apoi am vazut in jurul meu puiandrii care nu isi puteau face loc in fata. Mi-am zis ca nu e corect sa concurez cu ei si am hotarat sa le dau lor o sansa. Erau dragalasi, aveau o viata inainte, asa ca m-am retras intr-un colt si am asteptat.

I-am auzit pasii, stiam ca a venit dupa mine. Era la sfarsitul zilei. Am mers tacuti de-a lungul unui coridor, intr-o camera separata. Era o camera goala, doar cu o masa, iar intr-un colt o carte de rugaciuni luminata de flacara jucausa a lumanarii. O camera goala, dar plina de liniste binecuvantata. M-a ridicat pe masa, si-a plimbat mainile pe capul si pe urechile mele, mi-a soptit sa nu am nicio teama. Inima a inceput sa-mi zvacneasca nebuneste. Brusc, m-am simtit liber, mi-am dat seama ca zilele mele de prizonierat in dragoste s-au terminat. Printre visuri si aduceri-aminte, am simtit ca sufletul ii era plin de remuscari. Am simtit ca mi-a luat grijile toate asupra ei. Mi-a strans garoul pe un picior din fata in timp ce o lacrima i-a alunecat de pe obraz. I-am lins lacrima de pe mana, asa cum te lingeam si pe tine cand cautai alinare. Am simtit o intepatura, apoi lichidul rece imprastiindu-se in corpul. Mi-am lasat capul pe-o parte, privirile ni s-au intalnit. Ochi in ochi, am murmurat ‘Cum ai putut’. Ca si cum ar fi inteles, m-a imbratisat si mi-a raspuns ‘Imi pare asa de rau’. S-a grabit sa-mi explice ca rolul ei este sa-mi asigure drumul catre un loc mai bun, un loc in care nu voi mai fi ignorat, abuzat sau abandonat. Rolul ei este sa ma trimita intr-un loc plin de dragoste, plin de lumina, care nu seamana cu nimic din viata pamanteasca. Cu ultimele farame de energie am incercat sa-i transmit, printr-o bataie din coada, ca acel ‘Cum ai putut’ nu ii era adresat. Iti era adresat tie, bunul si iubitul meu stapan. Si in ultimele momente din viata gandul mi-a fost indreptat spre tine. Ma voi gandi mereu la tine si te voi astepta in lumea minunata spre care ma indrept acum. Sper ca toti cei dragi sa-ti fie loiali si sa te iubeasca macar atat cat te-am iubit eu .

------------ --------- ------
Sfarsit


Nota:

Daca povestea ‘Cum ai putut?’ v-a adus lacrimi in ochi pe masura ce ati citit-o, asa cum mi s-a intamplat mie in timp ce o scriam, ganditi-va ca e povestea adevarata a  milioane de animale de companie care mor, in fiecare an, in adaposturi.

Oricine e binevenit sa distribuie acest eseu in scopuri necomerciale, atata timp cat respecta dreptul de autor. Va rog sa-l folositi pentru a ajuta la educarea publicului, pe site-uri web, in buletine de stiri, la adaposturi de animale,  in cabinete  veterinare.

Animalele trebuie tratate cu dragoste, cu grija, cu respect.  Trebuie sa constientizati ca decizia de a adopta un animal de companie este foarte importanta. El devine responsabilitatea dumneavoastra, pretendent legitim la conditii decente de viata.

Viata este cel mai important lucru pe care l-a lasat Dumnezeu pe pamant, asa ca avem datoria de a  face tot ce ne sta in putinta pentru a opri uciderea necuvantatoarelor.

Jim Willis